sâmbătă, 3 martie 2018

21

21 de ani au venit foarte încărcaţi. De emoţie, de linişte şi de tristeţe. Multă tristeţe. Cel mai de preţ cadou pe care mi l-a oferit Dumnezeu, familia, şi-a pierdut cel mai important stâlp de susţinere, grinda umană cea mai preţioasă, mai scumpă şi mai solidă: mamaia. M-am rugat mult la ea. M-am rugat să vină la mine şi nu a venit. M-am rugat să-mi dea un semn oricât de mic că a ajuns în lumină cu bine şi nu mi-a dat. M-am rugat să vină la mine măcat de ziua mea, pentru că am nevoie de ea, dar ea nu a venit. Nu am văzut-o. Nu am visat-o. Dar prezenţa ei s-a simţit.

Mi-a lipsit mama. Plecarea ei a pus ultima picătură de tristeţe, dar oamenii au nevoie de linişte sufletească, iar în Israel ea îşi găseşte liniştea, aşa că mă bucur că e acolo. Un gol imens se tot extinde din suflet în tot corpul, iar durerea e atât de comună acum, încât nici frigul nu mai doare.
21 de ani m-au prins singură pe dinăuntru, cu multe întrebări şi cu prea puţine răspunsuri. Nu mă pot răzvrăti împotriva Divinităţii, pentru că nu sunt în măsură ca om să întreb de ce, Doamne? 

La 21 de ani mă gândesc fulgerător la trecut, la toate surprizele făcute de oamenii mei, la gustul bucuriei care îmi inunda toate simţurile; mă gândesc cu ardoare la 10,11,12 şi la toate aniversările pe care mamaia mi le pregătea, cumpărându-mi nişte flori a cărui nume nu îl ştiu, ghivece mici care să-mi reprezinte vârsta, care rămâneau veşnic vii şi colorate în inima mea, chiar dacă ele nu puteau trece cu bine de toanele babei mele. La 21 de ani tradiţia a mers mai departe. În continuare nu ştiu numele florilor, nu ştiu cine le vinde şi de unde le vinde, dar mama se pare că ştie secretul. Am găsit aceleaşi flori, aşezate sub formă de inimioară, ca să nu simt lipsa. Lipsa chipului pe care nu o să-l uit niciodată. 



Am plâns, nu la 21, ci la 21 fără câteva minute. Am întrebat doar uitându-mă spre Cer, Cica, eu mâine ce fac? Nu a venit niciun răspuns vorbit, dar s-a simţit răspunsul ei oricum. La 21 de ani, oricât de îndurerat aş fi avut sufletul, nu s-a îndurat de mine să mă lase să plâng. Mi-a trimis oameni dragi, gânduri bune şi urări emoţionante. Nu direct, ci prin alţi oameni cu suflet frumos. Mi-a amintit încă o dată că nu sunt singură.


La 21 de ani mă gândesc că viaţa m-a maturizat prea mult, într-un timp prea puţin. Că în desaga cu încărcături emoţionale am primit mai multe şocuri rele decât surprize frumoase. Mă gândesc că am aflat prea repede cuvântul moarte şi nu am apucat să aud povestea cu Doamne Doamne care ia oamenii buni. Dar pe care nu-i mai dă niciodată. Am inspirat prea mult aer poluat, sperând spre eter că oamenii nu o să-i mai facă rău planetei.

La 21 de ani îmi e dor. Îmi e dor de puţina vreme pe care am prins-o, când oamenii erau buni, calzi, cu frunţile descreţite şi cu priviri blânde. Îmi e dor de râsete şi de oameni care erau alături de tine indiferent de era bine sau rău. Îmi e dor de prea multe lucruri pentru doar 21 de ani.

La această vârstă sunt egoistă şi mă gândesc că vreau mai mult. De la mine, de la oameni, de la viaţă. Pentru că am promis unor oameni că voi ajunge un doctor mare, bun şi adevărat, care va ajuta multă lume. Iar perseverenţa nu vine dormind. 

La 21 mă simt binecuvântată. Că sunt sănătoasă, că mi-am cunoscut străbunicii, că am fost crescută de bunici şi că am prins ultima generaţie de oameni care ştiu ce înseamnă copilăria afară. E drept, tehnologia m-a acaparat, dar îmi amintesc derdeluşul cu sacul cu paie, bătutul fasolelor, făcutul căsuţelor din strujeni la poartă, toamna. Mă simt binecuvântată pentru că deschid ochii zilnic şi apuc să fiu din nou alături de familia frumoasă dată de Dumnezeu. Mă bucur că pot să ajut sufletele adormiţilor să-şi găsească liniştea prin rugăciunile mele. Mă bucur că trăiesc, că învăţ, că încerc să schimb lumea până şi cu puţin. Mă bucur că sunt eu şi, într-o societate atât de coruptă, nu-mi este teamă să mă arăt lumii. Mă bucur şi mulţumesc pentru tot ceea ce sunt!

La 21 de ani nu-mi doresc realizări pompoase şi urări complicate pentru oameni. Îmi doresc să rămâneţi cu sufletul curat, să fiţi sănătoşi şi să nu uitaţi să fiţi în primul rând oameni: cu voi înşivă şi cu cei din jurul vostru. Pentru că dacă uitaţi să fiţi oameni, nu mai puteţi realiza absolut nimic.
La 21 de ani suflu în lumânări cu gândul reîntregirii, împăcării şi iertării. Cu toţi oamenii pe care îi iubesc în suflet, alături de mine fizic, spiritual, ori privindu-mă de undeva de sus.

La 21 de ani mi-am dorit să scriu din nou, dar de data asta o fac de dragul mamaiei. Pentru că a fost şi este în continuare mândră de mine, la fel ca mama, căci ştiu amândouă ce au crescut.
Şi până la urmă, totul e simplu: Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât ştie că putem duce. 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu