vineri, 23 august 2019

Amazonul arde şi dăm vina pe Notre Dame

La nivel global, tot ce se întâmplă e îngrozitor.
La nivel local, tot ce se întâmpă la noi în ţară e îngrozitor. Noi, ca  popor, mai avem ceva? Tezaurul nu l-am avut niciodată; demnitatea poporului a fost şi ea, undeva cu mult înainte să mă nasc eu. Iar dintre lucrurile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu, România mai are ceva? Roşia Montană, petrol, păduri, bogăţii? Măcar lacul Sfânta Ana ne mai aparţine? Sau lacul de la Sovata? Pardon, ăla n-a fost niciodată al nostru.
În acest moment, pe planeta noastră vai de capul ei, se desfăşoară următoarele evenimente, pentru necunoscători:


Insulele Canare ard;
California arde;
Washingtonul arde,
Columbia arde,
Alberta arde;
Montana arde;
Noua Scoţie arde şi ea;
Grecia arde;
Brazilia arde;
Portugalia arde;
Algeria arde;
Siberia, de altfel, arde si ea şi nici nu mai are gheţari.

Totodată, Texasul e sub apă. India, Pakistanul şi Nepalul prezintă musoni masivi şi sunt sub apă. La fel şi Sierra Leone şi Nigeria sunt sub apă şi au inundaţii masive. 
Pe lângă asta, majoritatea ţărilor europene, printre care şi ţărişoara noastră, se scufundă în nişte călduri infernale.
Să nu uităm că două uragane spulberă Atlanticul. Şi pe lângă ele, vulcanul Yellowstone înregistrează 2300 de mişcări de două luni încoace. Mexicul şi Japonia sunt sub Tsunami alert, înregistrând două cutremure de 8,2 respectiv 6,1. Şi mai sunt două, mai chill, de 5,3 în Idaho şi unul de 5,0 în Chile. Plus cutremurele de au fost "cadoul perfect" de ziua Americii. Because God bless America!

Dar noi în continuare ne scufundăm într-un val de ipocrizie. Pădurea Amazoniană arde de trei săptămâni şi tot de atunci au început şi crizele ipocrite de pe internet, cum că pentru catedrala aia s-au dat atâtea milioane de euro şi pentru pădurea asta nu s-a dat niciun leu. Că aşa suntem noi oamenii, ne trebuie să ne mobilizăm în 48 de ore pentru Notre Dame da' pentru pădure nu.
Dragi oameni buni. Da, e adevărat, acolo se produce aproximativ 20% din oxigenul pe care toţi bipezii şi patrupezii şi toate târâtoarele pământului îl respiră. Dar să ne liniştim puţin, căci din anii '60, am pierdut mai mult de jumătate din pădurea tropicală. E alarmant şi totodată, e foarte trist, dar până ce focul nu se opreşte, n-avem ce să facem. Nu putem decât să ne rugăm la Dumnezeu ca să oprească vântul, ca focul să nu se mai extindă şi să poată fi stins. Banii nu ajută cu nimic. Nu mai putem salva animăluţele care au murit deja. Putem să le protejăm pe cele care sunt în pericol. Şi nu cu bani!!! N-o să vedem niciun milionar mergând cu masca de oxigen pe faţă să strângă în braţe ursuleţii din pădure şi să le dea pacheţele cu mâncare. Nu o s-o vedem pe Donatella Versace împărţind haine de brand ca să protejeze copacii rămaşi în picioare. 
Să încercăm să diminuăm toate comentariile astea răutăcioase şi să facem, pe bune ceva, când focul va lua sfârşit. Să ne apucăm atunci să băgăm miliarde de euro în plantat iar copaci şi în protejat, cu toată grija de care putem da dovadă, toate speciile de animale rămase pe întreaga planetă.

În cazul în care dezastrele astea naturale nu v-au mişcat în niciun fel, să ţinem un moment de reculegere pentru copiii care încă n-au ce mânca în Africa şi suferă de TBC şi pentru toţi oamenii nevinovaţi, care sunt cu toţii omorâţi în războaiele încă în desfăşurare din Siria, Fâşia Gaza etc. 

Şi...încă îndrăznim să ne numim oameni?



joi, 16 mai 2019

Scrisoare deschisă pentru conducători

Dragi preşedinţi, regi şi regine, prinţi şi prinţese, duci şi ducese,

Sunt eu, o simplă fiinţă umblătoare pe această planetă. Sunt eu, un om de rând, cu drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, trăind - teoretic - într-o ţară europeană şi civilizată. Sunt eu, o studentă cu vise mari, care aşteaptă o schimbare în bine de la generaţia mea şi de la cele care urmează, căci observ că cele din urmă se pierd, uşor uşor, prin manipulare. Sunt eu, membră a generaţiei tehnologice, cu telefonul lipit de mână; dar fac încă parte din acea ultimă generaţie care mai ştie cum miros cărţile în bibliotecă, care ştie cum se simt ele în mână, care ştie cum se imprimă pe suflet fiecare poveste scrisă între file. Pe scurt, sunt eu, un om prea mic, făcând parte din populaţia dublată în ultimele câteva decenii a acestei planete.

Înainte să-mi continui prelegerea pentru mai marii planetei, am să vorbesc cu voi, cei care citiţi această scrisoare. Sunt sigură că majoritatea care citiţi aveţi acces la Netflix, căci la internet are acces acum cam toată lumea. Aşa că vă recomand, de dragul viitorului următoarelor zece generaţii, să urmăriţi serialul Our Planet. În adâncul inimii, o să vă distrugă.

Cum spuneam, dragi oameni mari, aş avea câteva rugăminţi. Aveţi de toate: bani, putere, case multe, maşini de lux, avioane private etc. Aveţi, poate, familii pe care le întreţineţi cu uşurinţă. Aveţi, majoritatea, câte un as în mânecă, un as care ar putea oricând să distrugă cumva această planetă. Ori să o sece de orice resursă şi orice putere. Am "zis" asta cu voce tare? Îmi cer scuze, am să reformulez: deja aţi secat resursele planetei. Aţi umplut apele de sonde care să extragă petrol ori uraniu, sare, aţi secat minele de cărbuni, de aur, aţi preferat să tăiaţi păduri ca să vă construiţi şosele, unde să vă puteţi conduce liniştiţi "bolizii" de sute de cai putere. Aţi mutilat scoici pentru a vă reda bogăţia ascunsă din ele: perlele. Aţi ales să spargeţi stratul de ozon cu orice ocazie, aţi reuşit să schimbaţi vremea după bunul plac, distrugând anotimpurile pe restul suprafeţei pământului. Aţi pregătit bombe atomice pentru acele momente în care, când vă întâlniţi la mese rotunde cu toţii, vă supăraţi, vă luaţi jucăriile şi...aruncaţi în aer planeta?! Se mai poate?

Am spus de rugăminţi, de fapt. Rugăminţile mele se leagă de nişte dorinţe. Îmi doresc să ajung să văd Marea Barieră de corali. Ştiu, ţărmul e plin de păianjeni mutanţi, eu sunt arahnofobă, dar îmi asum. E o minune naturală a lumii care merită văzută. Cât despre scufundări...n-am făcut niciodată, dar pentru aşa ceva merită. Bine, sper ca într-o zi în viitorul apropiat, să mai am ce vedea, pentru că nici bariera de corali nu mai e ce a fost. Mi-aş dori, de asemenea, să văd într-o zi pădurea tropicală, aşa cum era ea acum câţiva ani, nu defrişată, nu cu animalele înfometate şi pe cale de dispariţie. Mi-aş dori să tai cu o macetă vegetaţia, exact ca în filmele vechi cu exploratori, să mă feresc de şerpi camuflaţi şi de muşcături de ţânţari mortali.

Îmi doresc să-mi iau cele mai groase haine din dulap, să le îmbrac pe toate odată şi să ajung la Poli, să dorm într-un iglu aşa cum se spune că dorm eschimoşii. Dar mi-aş dori să stau pe un tărâm de gheaţă sigur, nu pe un simplu maldăr de gheaţă care se pregăteşte să se prăbuşească în oceanul îngheţat.
Mi-aş dori peste ani, când poate voi fi mamă, să reuşesc să îi arăt copilului meu şi primăverile răcoroase şi frumos mirositoare, verile cu căldură moderată şi ploi torenţiale calde, toamnele pline de culori maronii şi galbene, în care strujenii umezi au un miros special şi iernile semi-geroase cu "omăt" până la colţul casei. Mi-aş dori să pot să-mi duc copilul în plimbări prin pădure, în linişte şi să vedem şi cum paşte o căprioară şi cum pândeşte lupul şi cum ursoaica duce frăguţe la ursuleţii pui.
Mi-aş dori să vizitez toate ţările arabe şi să nu-mi fie teamă să fac asta. Să nu mai aştept vreodată feribotul la turci şi pe deasupra să văd avioane de război cu bombe ataşate. Mi-aş dori să văd Siria, dar acea Sirie prosperă, care avea cândva un Damasc exemplar printre capitalele lumii. Aş dori să văd cireşii înfloriţi în Japonia, fără să-mi fie teamă că vrun explozibil o să-mi aducă sfârşitul acolo, printr-un tsunami.


Îmi doresc să urmăresc în Norvegia o auroră boreală, dar una autentică, nu o simplă acumulare de noxe printre straturile Pământului. Mi-ar plăcea să mă aşez în genunchi în orice lăcaş de cult din lume, a oricărei religii şi să mă rog în legea mea şi la Dumnezeul meu, fără să-mi fie teamă că cineva o să mă judece, o să mă împuşte sau o să încerce să-mi vândă nu ştiu ce suvenir arhisfinţit şi "autentic". E plină lumea de autenticităţi, dar ghiciţi ce! Le ţineţi ascunse de ochii lumii, lăsând comercianţii să umple lumea de ipocrizie şi falsuri. 

Sunt eu, o fată care-şi doreşte să călătorească în lume. Nu pentru a-mi împlini "american dream-ul", căci am încetat de mult să mă gândesc la el. Nu vreau să trăiesc în zece-douăzeci de ani într-un glob de cristal, pentru că n-o să mai pot respira, pentru că n-o să mai am de unde să-mi iau oxigenul. Vreau să mă trezesc dimineaţa, să aud susurul unui pârâu, să-mi pun seara o pătură în spate, că-i răcoare afară. Vreau să simt iarba udă şi verde cum îmi gâdilă tălpile. Vreau să merg vara descultă prin praf, prundiş, noroi şi să simt cum pământul îmi transmite energia lui în tot corpul. 
Şi, dragii mei, mi-aş dori să fac asta nu numai azi, mâine. Aş vrea să facă şi copiii mei asta. Şi nepoţii mei. Adică prin vreo 2040. 

Aş vrea să pot să trag un semnal de alarmă, să reuşesc să opresc toate conflictele de interes şi toată setea asta de răzbunare a oamenilor. Nu de răzbunare a lor contra altor oameni, ci contra planetei. Căci, aparent, pământul pe care călcăm este factorul declanşator al tuturor problemelor noastre.
Dragă omenire, trezeşte-te la realitate şi bucură-te de verdele pe care-l ai la geamuri. Căci în curând, copacii din faţa blocului tău vor fi transformaţi într-un bloc de birouri, într-un zgârie-nori ori poate într-o mică zonă industrială plină de chimicale. 



Cu tot respectul şi cu toată dorinţa de mai bine,
o copilă a pământului.

miercuri, 21 noiembrie 2018

20 noiembrie

Mi-am pierdut bunica. 

Viaţa merge înainte şi-şi urmează cursul; dar ce se întâmplă cu noi?
Mai sunt aproape 30 de zile până la Crăciun, sărbătoarea bucuriei. Anul acesta totul va fi altfel, pentru că a fost un an anormal de îngrozitor.
Se spune că în viaţă primeşti urcuşuri şi coborâşuri, dar ce faci dacă e mult prea greu să mai urci? Poate pentru că eşti într-o vale, într-o prăpastie, iar peste tine vine zăpada, multă multă zăpadă şi, parcă te îngroapă.

20 noiembrie e ziua în care se iese în cimitir; din păcate, modernizarea a ajuns şi în biserică şi nu prea se mai practică acest lucru, cel puţin nu peste tot, dar nici la fel de mult precum îmi amintesc din copilărie. Ştiu că ne-ntâlneam cu toţii la cimitirul din sus, împărţeam pachete şi, totodată, ne aminteam de cei care nu mai sunt. Dar pe lângă acest lucru, eram fericiţi; fericiţi că o serbam pe mamaia, iar lucrul acesta era cel mai important din zi: mulţi ani trăiască.
N-am uitat de ziua ei, dar, făcând o corelare cu ovidenia, mi-am dat seama că rasa umană uită de oamenii care s-au dus. E ca şi cum ei nu mai reprezintă nimic, poate ne mai amintim din când în când de ei, atunci mergem să le aprindem câte o lumânare, în cel mai bun caz, dacă le mai găsim mormintele printre bălării.

Îmi amintesc ultimele noiembrii din viaţa mea de parcă au fost ieri. Ultimul cu părul ei natural a fost în 2015, înainte de chimio, de operaţie, de radio, de chinul tratamentului şi de privire a bolii cu lejeritate. De atunci oamenii au început să se trieze, să dispară din vieţile noastre pentru că societatea aşa ne învaţă, să nu stăm mult pe lângă oamenii bolnavi, pentru că le facem rău. Oare ne temem că ei ne fac rău sau că le facem noi lor?

Pentru cei care n-o cunosc, bunică-mea era minunată; nu la modul ăla clasic, de bunicuţă de la ţară, care stă cu ochelarii pe vârful nasului şi croşetează, ci genul de bunică nestatornică, ghiduşă şi plină de energie, care-şi ducea în fiecare an la mare nepoata. Era genul de om care ajuta pe toată lumea, fără să aştepte altceva în retur, altceva înafară de o mulţumire şi de un gram de respect.

Din 2016 am o poză cu bunica, făcută de ziua ei, când făcea majestuoşii ei cartofi în 4 cu mujdei de usturoi, să-şi servească oamenii, spun oameni pentru că ea nu a considerat niciodată musafir pe cineva care ne-a trecut pragul; era un om de-al casei. Şi cum ziua ei era mereu în post, cartofii erau la
ordinea zilei. Şi stând ea la aragaz, m-am furişat pe lângă ea, am luat-o de gât şi ne-am pozat, eu pupând-o pe obraz, iar ea comentând că i s-a lăsat cam prea mult pe spate peruca. Dar era fericită.

Din 2017 îmi amintesc că vedeam nu numai o luptătoare, ci în acelaşi timp o persoană care ar vrea să se dea bătută. Ducea o luptă cu ea mai mult, dacă mai poate sau nu să lupte. Râdea de propriul necaz, spunând că pe lângă durerea de spate, greţurile ca de gravidă sunt la ordinea zilei. 
În 2017 am chinuit-o puţin şi am dus-o la cinema. Nu am chinuit-o pentru că am dus-o la film, ci pentru că am pus-o să urce până pe ultimul rând la cinema, pentru a sta cu gâtul şi cu spatele drept; dar nu se simţea bine. Şi totuşi mi-a făcut pe plac. Am mers la Tata în război cu tata şi a râs, a reuşit să se relaxeze aproape de finalul filmului, dar s-a mai destins puţin. Atunci i-am oferit şi umilul cadou, o brăţară cu un bănuţ de argint, reprezentând 3 fetiţe ce se ţin în braţe, reprezentându-ne pe noi 3, 3 generaţii, bunică, mamă şi eu. O brăţărică pentru fiecare dintre noi, pentru a ne avea mereu unite. 

Mi-e greu să scriu de ea la trecut, pentru că a plecat cu brăţărica pe mână, pentru a avea o bucată din noi cu ea, iar noi o bucată din ea aici, pe pământ. Pământul e gol şi pustiu. E gol pentru că o asemenea durere nu dispare din suflet aşa, pocnind din degete şi pustiu pentru că oamenii încep să uite de cei care au plecat. Şi odată ce noi uităm de ei...unde mai e speranţa că, într-o zi, alţii îşi vor aminti de noi?

N-am uitat de ziua Ciculinei; doar că n-am putut să o expun; am vrut să o ţin doar pentru mine, ca şi când aş fi putut-o lua în braţe, să o strâng tare şi să nu-i mai dau drumul niciodată. Iar ea mi-a dat înapoi cel mai de preţ cadou: liniştea; liniştea unei zile în care ea, parcă, mai mult ca în oricare altă zi, a fost în spatele meu, ca un părinte care-şi veghează copilul ce abia învaţă să meargă pe bicicletă fără roţi ajutătoare.

Am pierdut-o pe bunica şi e ca şi când am luat un nisip fin în pumn şi mi-a fugit printre degete. E groaznic golul şi e prima dată când pot să scriu despre asta, dar merită să rămână în memoria tuturor, pentru că a fost şi este cea mai specială persoană din viaţa mea. Şi nu doar din a mea, căci i-a marcat pe mulţi.

Într-o veşnică amintire, un 20 noiembrie presărat de tristeţe, de lacrimi, de rugăciuni şi de amintiri duioase care să aline sufletul.

Te preţuiesc veşnic, de oriunde ai fi!

vineri, 5 octombrie 2018

Testând câteva produse Balea

Nu sunt o fană a produselor de îngrijire amănunţită a tenului/corpului pentru că sunt de părere că, indiferent dacă sunt folosite în proporţii mari sau mici, lasă totuşi urme nesatisfăcătoare corpului nostru. În ultima vreme am încercat să fiu în pas cu folosirea produselor de beauty şi nu numai, aşa că astăzi vă voi prezenta câteva produse cu care am lucrat în ultimele câteva săptămâni.

Cum se apropie din nou frigul, dermatita de pe mâinile mele începe din nou să-şi facă apariţia, astfel încât o cremă de mâini it's a must. Înainte foloseam o cremă de bebeluşi, mă ajuta ce-i drept, doar că am remarcat faptul că aceste creme sunt destul de grase, lucru care nu mă ajuta, mai ales dacă foloseam mai multă cremă. Aşa că am pornit în căutarea altor produse care să mă ajute cu mica mea problemă cauzată de frig.





Din păcate, produsul pe care l-am testat prima dată a fost Limited Edition pentru vară. Dacă aş fi ştiut că ne vom împăca atât de bine, aş fi cumpărat mai multe, deoarece şi preţul a fost unul avantajos, undeva până în 10 lei. Este vorba de o cremă de mâini mică (30ml), foarte practică, deoarece încape şi în cea mai mică poşetă, nu este grasă deloc şi are şi un miros foarte plăcut.


Pentru a-i găsi un înlocuitor, am mers din nou în DM şi am mai achiziţionat o cremă de mâini, cu muşeţel, aceasta puţin mai mare (100ml), dar totodată şi puţin mai grasă decât prima. Are un miros discret şi acest lucru mă bucură, pentru că nu sunt o mare fană a mirosului de muşeţel. Se mai găseşte în varianta cu zeamă de lămâie, dar pe mine aceea nu m-a dat pe spate în magazin, aşa că, vă invit cu plăcere să o testaţi!

Ca preţ este la fel de accesibilă ca prima, poate chiar mai accesibilă; aceasta a fost 5 lei. Esenţele tari se ţin în sticluţe mici. :D


Pentru că nu sunt vopsită deloc, îmi doresc totuşi să fac anumite schimbări la părul meu, dar se pare că de data aceasta nu a fost să fie după cum mi-am dorit. Mi-am luat un şampon cu tente gri, crezând că mi le va aduce în părul şaten închis, lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat. În schimb, am fost suprinsă să observ ce uşor m-am pieptănat după, şi cât de fin mi-a lăsat părul, lucru care de obicei şamponul meu de păr nu îl face. Eu am un păr foarte aspru, sârmos şi vâlvoi, aşa că am fost plăcut mulţumită când am văzut că rămâne la fel de vâlvoi dar mult muuult mai mătăsos. Thumbs up for this!



Ultimul produs este cel care miroase cel mai bine! Atât de bine încât vrei să îl mănânci. Îmi aminteşte de copilărie, de acele acadele pe care le băgai într-un praf şi-ţi pocneau în gură! Misorul e genial şi, pe lângă faptul că îşi face treaba foarte bine, îţi oferă şi o stare foarte bună, de relaxare. Cu un duş fierbinte, mirosul pare că se împrăştie şi mai bine! Este vorba de un bodypeeling, foarte fin şi pur şi simplu delicios! Se mai găseşte în varianta albastră, cu cocos, dar nu sunt o mare fană (nici) a cocosului, deoarece am deja anumite produse care nu se găsesc în ţară şi pe acelea nu îmi doresc să le înlocuiesc pentru nimic în lume! Această cutiuţă magică roz a fost în jur de 9-10 lei. De altfel, toate produsele au fost la un preţ foarte accesibil.


Vă invit cu drag să le achiziţionaţi şi să-mi spuneţi cum vi s-au părut! Relaxare dulce şi spor la cumpărături!

marți, 20 martie 2018

20 martie- Acum 3 ani

Auzeam doar un fosăit sinistru. Părea genul ăla de respirație din filmele horror. Am deschis ochii. Un tub de oxigen îmi zgâria nările. A trecut totul. Prima mea operație, care sper să fie și ultima.

Nu-mi amintesc prea multe. Am urcat pe picioarele mele pe masă. Nu știu cine m-a dat jos. M-am trezit la "Salonul de trezire", așa anunța plăcuța de pe ușa de la terapie intensivă. 4 paturi. 4 apendici scoși. "Grădinița", așa cum toți doctorii și asistenții spuneau trecând pe lângă ușa noastră.

Când m-am trezit iar, mi-am deschis ochii îndeajuns de mult încât să văd încercarea nereușită de branulă la incheietură. Îmi aminteam de înțepătură din sala de operație. În locul unui ac stătea o vânătaie și un punct umflat printre dungile roșii ale brățărilor care se pare că mi-au purtat noroc. Eram la branulă marcată cu un pansament pe care scria frumos 20.03. Data primei mele operații. Orice procedură chirurgicală e plină de riscuri, dar a mea pare să fi decurs fără nicio problemă.

Nu am mai apucat să număr. Doctorul anestezist îmi prezenta ecranul pe care inima-mi era monitorizată, apoi masca de oxigen, apoi...nimic.

E ciudat cum, într-un moment ca acesta, simți că viața nu-ți mai aparține. E a anestezistului, a doctorului chirurg, a unui Dumnezeu din venele tale anesteziate.

Tu rămâi doar cu corpul care este deschis, expus, curățat de rău. Pentru unii drumul se sfârșește acolo. Rămâi pe masa de operație, și ulterior un cearșaf îți acoperă și fața, iar ochii tuturor sunt pe ceas. Ceasul decesului.

Primele 24 de ore sunt critice pentru viața celui abia scos din sala de operație. Indiferent de natura intervenției, de timpul în care se desfășoară procedura, orele de după se scurg mult prea greu.

Te trezești amețit, vezi un halat alb punându-ți un calmant în perfuzie. Adormi înainte să iei 3 guri bune de aer. Nu știu cum trăiesc alți oameni experiența aceasta. Eu, în tot acest timp, în somnul meu încețoșat de medicamente, m-am gândit. Am fost pusă, din nou, în fața unor momente din viața mea, în fața unor decizii, în fața unor oameni. Am avut timp de meditat, de amintit, de cusut un fir de dor care deja s-a îngroșat, de parcă pereții salonului mă desprindeau de Terra. Lumea de afară, panica asistenților, ceilalți bolnavi din spital păreau atât de departe de Salonul de trezire de la etajul 6!

Totul a fost ca un vis mai complex. M-am văzut în diverse ipostaze cunoscute, și în câteva care nu-mi stârneau nici măcar în somn un deja vu.

După mai bine de 14 ore de somn am realizat cel mai bine că, într-o fracțiune de secundă, afirmația Operația reușită, pacientul mort poate deveni realitate. 

23:48. Agitație la reanimare. Un doctor consolând la telefon o familie care se izbise prea brusc, prea devreme, de această afirmație.

Nicio piatră nu se ridică după ce familia află că ai ieșit cu bine din operație și ești la terapie intensivă. Ci se înfige și mai bine în inimă, pentru ca la primirea veștii de trecere în cele veșnice, să zdrobească totul.

sâmbătă, 3 martie 2018

21

21 de ani au venit foarte încărcaţi. De emoţie, de linişte şi de tristeţe. Multă tristeţe. Cel mai de preţ cadou pe care mi l-a oferit Dumnezeu, familia, şi-a pierdut cel mai important stâlp de susţinere, grinda umană cea mai preţioasă, mai scumpă şi mai solidă: mamaia. M-am rugat mult la ea. M-am rugat să vină la mine şi nu a venit. M-am rugat să-mi dea un semn oricât de mic că a ajuns în lumină cu bine şi nu mi-a dat. M-am rugat să vină la mine măcat de ziua mea, pentru că am nevoie de ea, dar ea nu a venit. Nu am văzut-o. Nu am visat-o. Dar prezenţa ei s-a simţit.

Mi-a lipsit mama. Plecarea ei a pus ultima picătură de tristeţe, dar oamenii au nevoie de linişte sufletească, iar în Israel ea îşi găseşte liniştea, aşa că mă bucur că e acolo. Un gol imens se tot extinde din suflet în tot corpul, iar durerea e atât de comună acum, încât nici frigul nu mai doare.
21 de ani m-au prins singură pe dinăuntru, cu multe întrebări şi cu prea puţine răspunsuri. Nu mă pot răzvrăti împotriva Divinităţii, pentru că nu sunt în măsură ca om să întreb de ce, Doamne? 

La 21 de ani mă gândesc fulgerător la trecut, la toate surprizele făcute de oamenii mei, la gustul bucuriei care îmi inunda toate simţurile; mă gândesc cu ardoare la 10,11,12 şi la toate aniversările pe care mamaia mi le pregătea, cumpărându-mi nişte flori a cărui nume nu îl ştiu, ghivece mici care să-mi reprezinte vârsta, care rămâneau veşnic vii şi colorate în inima mea, chiar dacă ele nu puteau trece cu bine de toanele babei mele. La 21 de ani tradiţia a mers mai departe. În continuare nu ştiu numele florilor, nu ştiu cine le vinde şi de unde le vinde, dar mama se pare că ştie secretul. Am găsit aceleaşi flori, aşezate sub formă de inimioară, ca să nu simt lipsa. Lipsa chipului pe care nu o să-l uit niciodată. 



Am plâns, nu la 21, ci la 21 fără câteva minute. Am întrebat doar uitându-mă spre Cer, Cica, eu mâine ce fac? Nu a venit niciun răspuns vorbit, dar s-a simţit răspunsul ei oricum. La 21 de ani, oricât de îndurerat aş fi avut sufletul, nu s-a îndurat de mine să mă lase să plâng. Mi-a trimis oameni dragi, gânduri bune şi urări emoţionante. Nu direct, ci prin alţi oameni cu suflet frumos. Mi-a amintit încă o dată că nu sunt singură.


La 21 de ani mă gândesc că viaţa m-a maturizat prea mult, într-un timp prea puţin. Că în desaga cu încărcături emoţionale am primit mai multe şocuri rele decât surprize frumoase. Mă gândesc că am aflat prea repede cuvântul moarte şi nu am apucat să aud povestea cu Doamne Doamne care ia oamenii buni. Dar pe care nu-i mai dă niciodată. Am inspirat prea mult aer poluat, sperând spre eter că oamenii nu o să-i mai facă rău planetei.

La 21 de ani îmi e dor. Îmi e dor de puţina vreme pe care am prins-o, când oamenii erau buni, calzi, cu frunţile descreţite şi cu priviri blânde. Îmi e dor de râsete şi de oameni care erau alături de tine indiferent de era bine sau rău. Îmi e dor de prea multe lucruri pentru doar 21 de ani.

La această vârstă sunt egoistă şi mă gândesc că vreau mai mult. De la mine, de la oameni, de la viaţă. Pentru că am promis unor oameni că voi ajunge un doctor mare, bun şi adevărat, care va ajuta multă lume. Iar perseverenţa nu vine dormind. 

La 21 mă simt binecuvântată. Că sunt sănătoasă, că mi-am cunoscut străbunicii, că am fost crescută de bunici şi că am prins ultima generaţie de oameni care ştiu ce înseamnă copilăria afară. E drept, tehnologia m-a acaparat, dar îmi amintesc derdeluşul cu sacul cu paie, bătutul fasolelor, făcutul căsuţelor din strujeni la poartă, toamna. Mă simt binecuvântată pentru că deschid ochii zilnic şi apuc să fiu din nou alături de familia frumoasă dată de Dumnezeu. Mă bucur că pot să ajut sufletele adormiţilor să-şi găsească liniştea prin rugăciunile mele. Mă bucur că trăiesc, că învăţ, că încerc să schimb lumea până şi cu puţin. Mă bucur că sunt eu şi, într-o societate atât de coruptă, nu-mi este teamă să mă arăt lumii. Mă bucur şi mulţumesc pentru tot ceea ce sunt!

La 21 de ani nu-mi doresc realizări pompoase şi urări complicate pentru oameni. Îmi doresc să rămâneţi cu sufletul curat, să fiţi sănătoşi şi să nu uitaţi să fiţi în primul rând oameni: cu voi înşivă şi cu cei din jurul vostru. Pentru că dacă uitaţi să fiţi oameni, nu mai puteţi realiza absolut nimic.
La 21 de ani suflu în lumânări cu gândul reîntregirii, împăcării şi iertării. Cu toţi oamenii pe care îi iubesc în suflet, alături de mine fizic, spiritual, ori privindu-mă de undeva de sus.

La 21 de ani mi-am dorit să scriu din nou, dar de data asta o fac de dragul mamaiei. Pentru că a fost şi este în continuare mândră de mine, la fel ca mama, căci ştiu amândouă ce au crescut.
Şi până la urmă, totul e simplu: Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât ştie că putem duce.